Abilitatea unei persoane de a se adapta cerinţelor vieţii şi de a face faţă situaţiilor problematice depinde de funcţionarea integrată a abilităţilor sale emoţionale, sociale şi intelectuale.
Spre deosebire de abilităţile intelectuale care pot fi îmbunătăţite într-o mai mică măsură, având o componentă genetică destul de puternică, abilităţile emoţionale şi sociale pot fi îmbunătăţite semnificativ, întrucât sunt puternic modelate de influenţele provenite din mediu, acest lucru facilitând intervenţia în vederea dezvoltării şi optimizării competenţelor emoţionale şi sociale.
Perioada preşcolară este perioada cea mai potrivită pentru dezvoltarea şi optimizarea competenţelor emoţionale şi sociale, având în vedere faptul că această perioadă se caracterizează prin achiziţii fundamentale în plan emoţional, social şi cognitiv, de un rol vital în adaptarea la mediul şcolar şi ulterior esenţiale în viaţa adultă.
Competenţele emoţionale influenţează dezvoltarea cognitivă a copiilor, pregătirea şi adaptarea la mediul şi cerinţele şcolare. „De exemplu un copil cu reacţii frecvente de teamă în situaţii de evaluare îşi orientează o mare parte din resursele sale atenţionale spre gestionarea fricii resimţite, în detrimentul utilizării acestor resurse pentru realizarea sarcinilor şcolare”.
Abilităţile emoţionale sunt strâns legate de cele sociale, gestionarea propriilor emoţii şi ale celorlalţi fiind deosebit de importantă în iniţierea şi menţinerea relaţiilor sociale.
Relaţia dintre cele două competenţe este şi mai evidentă în perioada preşcolară când legarea prieteniilor depinde în mare măsură de capacitatea copilului de a recunoaşte şi de a reacţiona adecvat la emoţiile proprii şi ale celorlalţi.
Cea dintâi şcoală care iniţiază dezvoltarea socioemoţională a copilului este familia, aceasta reprezentând baza pe care se construieşte personalitatea copilului.
În momentul în care copilul începe să ia contact cu grădiniţa, el are deja o bază educativă, mai mare sau mai mică, în funcţie de nivelul de educaţie al celor care l-au înconjurat până atunci. Personalitatea lui este deja conturată, astfel încât efortul grădiniţei, în educarea lui poate fi mult „diminuat în efecte sau poate fi chiar compromis dacă se ignoră câştigurile sau lacunele acumulate în acest sens în familie”.
Grădiniţa reprezintă în sine un context social în care copiii au ocazia să interacţioneze cu ceilalţi copii în mai mare măsură decât în cadrul familiei.
În cadrul grădiniţei, copiii pot să înveţe în mod sistematic despre emoţii şi comportamente sociale adecvate prin iniţierea unor jocuri specifice ce vizează dezvoltarea socioemoţională a preşcolarilor, ca de exemplu: “Harta emoţiilor; Cum mă simt azi?; Cutiuţa fermecată cu emoţii; Cum te-ai simţi dacă ..?; Să ne gândim la emoţiile celorlalţi; Oglinda fermecată; Ce-ar fi dacă?; Să ne gândim la emoţiile celorlalţi; Orice problemă are mai multe soluţii; Pălăria magică pentru soluţii; Prieteni adevăraţi; Cursa cu obstacole; etc.”
Centrându-ne pe organizarea eficientă a mediului de învăţare şi prevenţia problemelor de comportament dar şi ajutându-i pe părinţi să conştientizeze rolul pe care îl au, de parteneri educaţionali în procesul educativ, vom reuşi să evidenţiem importanţa existenţei unei echipe în promovarea unei educaţii de calitate şi totodată să oferim copiilor o dezvoltare armonioasă din punct de vedere emoţional şi social.
Unitatatea de acţiune a celor doi factori implicaţi (grădiniţa şi familia) în demersul de formare al copilului este condiţionată de unitatea perspectivei, de munca în echipă, în cadrul căreia fiecare partener implicat îşi asumă rolul.
Bibliografie: Catrinel A. Ştefan, Kallay Eva, Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2009.
Grădiniţa cu P.P. Nr. 40 Ploieşti
Profesor Înv. Preşcolar: Pantazi Carmen Oana