Orice activitate a omului poartă încărcătura modului în care acesta percepe universul, este o exprimare concretă, realizată direct sau indirect, a unei atitudini, a unor opţiuni, a unor alegeri existenţiale. Nu există manifestare indiferentă, căci viaţa însăşi înseamnă implicare.
Modul în care omul îşi pune amprenta asupra ceea ce se află în jurul lui diferă de la secol la secol, dar şi de la persoană la persoană, în funcţie de preconcepţiile cu care vine acesta , de regulile apriorice prin care alege sau este învăţat să aleagă a aranja universul, iar acestea influenţează la rândul lor şi sunt influenţate de cei din jur în funcţie de oamenii pe care persoana respectivă alege să-i preia drept model, a căror sistematizare- măcar aparentă- este convingătoare sau atrăgătoare. Acesta este un tip de educaţie.
Există şi un alt tip, cel clasic, unde anumite instituţii sau persoane, având numele de şcoală sau educatori, sunt privite din start de cel care se apropie de ele cu o predispoziţie şi o atitudine date de aşteptările pe care le are în legătură cu ele. În cadrul acestui tip de educaţie se încearcă în ultimii ani crearea unei legături între diversele manifestări cultural-artistice sau sportive ale elevilor pentru ca aceştia să perceapă necesitatea deschiderii omului spre orice tip de cunoaştere, spre universalitate, în vederea creşterii înţelegerii şi adaptabilităţii lor la diversitate.
Săptămâna altfel s-a numit anul acesta ‚Să fii mai frumos, să fii mai bun’. Şi multora dintre noi ni s-a părut firesc să ne ducem elevii la teatru, care , de mult timp, este considerat unul dintre cele mai selecte locuri pentru a induce normalitatea unui comportament nobil. Pentru mulţi dintre noi, care am stat de multe ori pe scaunele teatrelor în studenţie, teatrul păstrează un iz medieval, cvasi- boieresc, ademenindu-ne permanent cu tentaţia de a-l asocia cu costume de epocă, peruci şi gesturi preţioase, însă , mai ales, cu decenţa.
Teatrul nu mai este însă o rampă de lansare în descoperirea frumosului, ci doar , din păcate prea adesea, o imagine teribil de exactă a lenei de a mai încerca să fii mai bun şi mai frumos de care suferă acut acest secol. Drept urmare, intrăm în sala de spectacol şi ce vedem? Copii sau adolescenţi care comentează cuvinte sau gesturi ale actorilor de parcă ar fi la cinematograf, mestecând gumă, seminţe sau floricele, foşnind pachete cu croasante sau cipsuri, fără a se gândi o clipă că ceea ce fac ar deranja sau jigni actorii, ca şi cum ceea ce ar vedea ei de fapt nu ar fi chiar real. Se poartă ca şi cum nu li s-ar părea anormal nici să se ridice de pe scaun sau să fluiere sau să răspundă la telefon, dacă nu li s-ar fi atras atenţia dinainte că nu au voie să o facă.
Într-adevăr, elevii nu mai ştiu să vadă un spectacol de teatru, nu sunt duşi de mici într-o sală de spectacol şi nici nu li se spune despre normalitatea unei anumite ţinute de către proprii lor părinţi. Din păcate, aceştia de cel mai multe ori nici nu mai aduc aminte copiilor lor de o asemenea cale spre cultură, căci nu mai sunt ei înşişi în stare să o parcurgă alături de ei.
Pe de altă parte, sunt actorii, care, nici ei , de multe ori , nu mai îndrăznesc să nu facă concesii dorinţelor instinctuale ale privitorilor, din teama de a nu-i pierde sau, mai rău, pentru a câştiga mai multă popularitate şi mai mulţi bani. Şi astfel ne trezim că , ducând elevii în sala de spectacol pentru a-i educa, îi expunem unor gesturi obscene, unei ţinute indecente sau unor expresii grosolane, pe care , pe coridoarele şcolii, le-am penaliza cu siguranţă cu scăderea notei la purtare sau cu eliminare.
Şi rămân profesorii, care au de făcut faţă nu numai lipsei de reacţie a părinţilor, dar şi avalanşei de încercări a mass media de atragere a atenţiei şi afecţiunii copiilor prin toate mijloacele, considerându-i sursă de venit, nu potenţial viitor al ţării.
Cum s-a ajuns aici ? Oare mai e ceva de făcut?
Secolul trecut a creat o criză în privinţa educaţiei, întrucât, urmărind, se pare, a nu mai îngrădi libertatea omului, l-a lăsat aruncat într-un aleatoriu, care cere ca fiecare să îşi asume personal care sunt limitele pa care este dispus să şi le asume, cu riscuri personale, cu căutări şi descoperiri negeneralizate, deşi nu rareori omul se trezeşte surprins astfel că multe din lucrurile şi legile interioare şi mai ales sufleteşti pe care le află, acum testând, erau cunoscute şi valabile dintotdeauna, doar că acum trebuie să aleagă el să le considere adevărate.
În măsura în care omul ar fi tentat să descopere doar adevărul şi ar fi înclinat şi dornic să-şi petreacă existenţa căutând doar binele celor din jur, totul ar fi nobil; din păcate, însă, libertatea dată înainte ca regulile armoniei să fie clare în sufletul şi mintea fiecăruia face ca multe din alegerile umane să fie departe de frumos şi bine, cu consecinţe în ultimul rând armonioase.
Percepţia desacralizată a universului , deşi poate fi urmărită şi istoric, are loc, în fapt, individual, pe parcursul vieţii oricărui om, ca o alegere personală şi concretă a acestuia, în funcţie de evoluţia conceptelor fiecăruia. Iar aceasta determină relaţia omului cu practic fiecare element cu care intră în contact- fie el lucru concret sau concept, gest sau cuvânt.
Secolul XX a adus , ca expresie supremă a independenţei omului, dreptul absolut al acestuia de a alege ce vrea: în orice direcţie şi în orice moment, singurele bariere fiind cele impuse de legislaţie, deci la nivel social, adică întrucâtva formal. Dispare ultima barieră în calea bunului plac – cea a moralităţii, care rămâne o alegere personală, devenind astfel subiectivă, deci supusă îndoielii şi predispusă refuzului.
Urmare a acestui fenomen apare dispariţia moralităţii ca principiu în orice domeniu al cunoaşterii, iar aceasta duce , la rândul ei , la dispariţia seriozităţii, care, devenind şi ea o opţiune personală, devine extrem de uşor ridicolă. Iar consecinţa abruptă şi fulminant manifestată o reprezintă vulgaritatea şi batjocura.
Şi ne trezim la începutul secolului XXI cu ooameni care se întrec în a-şi manifesta expresivitatea în absolut toate direcţiile amalgamat. Geniul nu mai este acum cel care ridică sentimentul uman la rang de sublim, ci cel care surprinde cu originalitatea distorsionării : a faptelor, gesturilor, cuvintelor, formelor, interpretărilor, dar ceea ce este mai îngrijorător este că sunt acceptate toate manifestările cumva la acelaşi nivel, pentru că , din perspectivă contemporană, neexistând adevăr absolut, toate adevărurile subiective rămân posibile, chiar dacă poate par incomplete, şi doar puterea impunerii- prin media, eventual- face ca acel adevăr să capete valoare mai accentuată într-un anumit moment şi într-un anumit loc.
Astfel societatea se trezeşte confruntată cu situaţia paradoxală că , deşi omului i s-a dat şansa să refuze să înveţe, el totuşi încearcă tot timpul să o facă, doar că , sursele şi motivaţiile- nemaifiind explicate din timp- devin aleatorii şi , nu rareori , mai puţin demne de încredere.
Nu se mai acordă importanţă faptului că oricine vrea să înţeleagă ceva trebuie să privească cu grijă acel ceva, ca nu cumva obiectul privit, din cauza brutalităţii privitorului, să fie distrus, rămânând doar o aparenţă de cunoaştere. Omul învată toată viaţa, însă nu cantitatea informaţiilor este esenţială, pentru că de cele mai multe ori informaţiile se schimbă , pe măsura evoluţieie intelectuale şi a maturizării cercetătorului, ci atitudinea cu care acesta se apropie de obiectul cercetat, căci aceasta face ca obiectul cercetat să se deschidă sau nu cunoaşterii celuilalt.
Fiecare gest al omului este o încercare de cunoaştere, o tatonare a propriilor limite şi o încercare de a descoperi limitele celuilalt, de aceea, orice gest poate deveni educativ şi este ,virtual dar şi real, maturizare, într-o direcţie sau alta. Ca urmare, niciuna dintre activităţile umane nu este indiferentă din punct de vedere moral, chiar dacă cei care o practică nu vor să îşi asume niciun fel de responsabilitate.
De exemplu, a merge la teatru nu înseamnă doar a cumpăra un bilet şi apoi a te deplasa fizic la locul unde se desfăşoară evenimentul, ci mult mai mult decât atât. A merge cu adevărat la teatru este o stare ce se capătă şi se înţelege în timp.
Teatrul nu este un loc oarecare, ci una din ocaziile pe care universul le oferă omului de a învăţa să compătimească, adică de a ieşi din propriile percepţii şi înţelegeri ale lucrurilor şi ale faptelor şi a vedea că totul poate fi privit şi altfel, ba chiar uneori mult mai coerent decât ni s-ar fi părut vreodată posibil.
Teatrul este şansa de a învăţa că a lua în serios – chiar dacă într-o sală de spectacol o facem ca în joacă şi doar pentru o oră sau două- durerile şi nevoile celorlalţi ne ajută să înţelegem cât de importanţi ne credem de fapt în viaţa de zi cu zi şi cât de mult neglijăm , din pricina aceasta, să ajungem să îi cunoaştem cu adevărat pe cei din jurul nostru, ei rămânând pentru noi, uneori ani întregi sau chiar toată viaţa, nişte etichete pe care le-am aşezat confortabil nouă în sistemul nostru de valori, justificându-le prin cine ştie ce gest poate absolut nesemnificativ al persoanelor respective.
La teatru se merge cu adânc respect , cum ar trebui să se meargă de fapt oriunde se află un om. Iar a merge cu respect înseamnă a te aştepta ca acolo să afli pe cineva mai bun, mai frumos, mai înţelept decât tine şi a fi predispus să înveţi, căci trebuie să intri acolo nu atât încântat de cc cunoştinţe ai, cât conştient de câte încă nu ştii.
Însă teatrul înseamnă şi receptor şi emiţător. Şi este foarte posibil ca cel ce transmite să nu fie la înălţimea sufletească a celui care vine să îl privească. Sau chiar nici să nu-şi dea seama că poziţia în care se află îl obligă la o anumită situare sufletească.Şi totuşi , din păcate, indiferent de conştienţa emiţătorului, acesta întotdeauna transmite, fiind pe scenă, ideea de model, situând receptorul, inevitabil, pe poziţia de discipol.
Şi apare întrebarea: cui încredinţăm educaţia copiilor noştri, de când şi ce implică ea?
Şi părinţii rămân pe gânduri, şi educatorii la fel. Cum să mai educi copilul să gândească frumos într-o lume în care frumosul este definibil din nenumărate perspective? Şi apoi cum să îi demostrezi că trebuie să mai şi trăiască frumos, din moment ce moralitatea este un termen discutabil?
Mai trist este că de fapt, copiii, fiind copii- adică inocenţi şi dornici să creadă în feţi frumoşi şi ilene cosânzene – ar face asta, căci îşi doresc din tot sufletul o cale de a rămâne copii, în poveste. Adulţii însă nu mai sunt dispuşi să-şi mai sacrifice comoditatea şi instinctele pentru a le arăta copiilor că şi mare poţi rămâne încă frumos şi bun. Şi preferă să-şi expună vulgaritatea şi nimicnicia, numind-o onestitate, nu laşitate, prefăcându-se că nu înţeleg că va exista întotdeauna un copil care îi va privi ca model şi îşi va distorsiona sufletul, distorsionându-l apoi şi el la rândul lui pe al altuia, crezând că aceasta este normalitatea.
Actorul nu are voie să facă concesia de a fi pe scenă un om mediocru, căci el va da întotdeauna o lecţie; rolul lui nu are voie să amestece valorile, pentru că rolul lui este să educe. Şi nici nu are dreptul să se prefacă a nu înţelege acest lucru, pentru că el şi aşa educă.
Dar nu e doar atât: nici adultul nu are voie să nu se străduiască să fie un om exemplar, căci îşi va murdări conştiinţa cu orice suflet de copil care l-a privit, întrucât copilul crede mereu că cel din faţa lui este adevărat, corect şi important.
Se spune că vom fi traşi la răspundere pentru milioanele de avorturi pe care le-am făcut ca popor. Să ne gândim însă şi dacă a ucide speranţa spre vis a unui suflet nu este tot o crimă.